Limba Română în Basarabia

Suntem Români și punctum!!!

Sunt cuvintele rostite de fosta mea profesoară de limba română. Iar dulcele lor ecou e și astăzi viu. E o femeie puternică spiritual, ce nu se lasă ușor copleșită de emoții, însă cînd discutam despre Limba noastră cea Română, lacrimile îi săpau șanțuri adînci pe obraji și în suflet. Atunci n-am înțeles de ce, dar azi am o altă atitudine față de acest subiect sensibil. Îi mulțumesc pentru că m-a învățat să nu fiu virgulă între subiect și predicat și să lupt cu orice adjectiv corupt! Îi mulțumesc pentru că a sădit în mine sămînța patriotismului și a plîns peste ea cu lacrimile alfabetului latin! Îi mulțumesc pentru că mi-a îmbrăcat pînă și sufletul în literă de foc să trăiesc pentru totdeauna în limba română.

Limba e distanța dintre inimă și umbra ei, într-un cuvînt-e suflet. Și la ce ne-ar folosi toate bogățiile lumii dacă ne-am pierde sufletul? Cu durere în inimă aș putea spune că deja ni l-am pierdut. Suntem străini la noi acasă! Suntem săraci în țară bogată! Avem un grai bogat și totuși suntem săraci de limbă! Avem mare sărbătoare natională-,,Limba Noastră”! Organizăm mare festivitate, în timp ce pentru unii, împovărați de grija zilei de mîine, e o zi ca oricare alta. Însă sunt alții care beau, manîncă, se veselesc pînă uită de adevărata valoare a sărbătorii. Iubite cititor,tu din care categorie faci parte? Mi se pare puțin dubioasă denumirea acestei mari sărbători. De ce ne place să ne ascundem după deget?Oare e greu să afirmăm sus și tare că avem o limbă și aceasta e Româna? Nu suntem prigoniți,nici batjocoriți, nici bătuți daca vorbim romanește și totuși nu o facem. Dar oare nu va veni timpul cînd vom regreta aceasta?

Nu prețuim limba română pentru că nu am luptat pentru ea cum au făcut-o străbunii noștri!                                                                                                                                                 Nu prețuim limba română pentru că la scoală nu ni s-a vorbit azi în română, iar mîine în rusă, cum li s-a întîmplat parinților noștri!                                                                                   Nu prețuim limba română pentru că nu ne-am pus viața pe altarul creației și nici nu am plîns cu lacrima limbii noastre cum a facut-o Grigore Vieru!                                                         Ne stă în fire să nu luptăm, iar dupa ce pierdem ceva să plîngem zile și nopți. Poate nu punem mare preț pe limba română pentru că, oficial, nu am pierdut-o. De fapt, din clipa în care am preferat un cuvînt în limba rusă în detrimentul echivalentului său în română am și pierdut-o! Pare absurd, dar e adevarat. Dacă la noi în țară cineva ne vorbește în rusă, ne simțim nevoiți să învățăm rusa. Daca ne vorbește în engleză, ne simțim obligați să învățăm engleza. Ba încă dacă nu stim ceva, ne este rușine. De ce oare un german nu se simte nevoit să învețe româna la el acasă? De ce un francez nu simte obligația de a învăța româna? Ne înjosim pe noi înșine și împroșcăm cu noroi în cei ce s-au sacrificat pentru ca limba română să devină limbă de stat.

De ce oare astăzi ,,I love you” nu mai sună așa frumos în română? De ce toți caută ,,goal-keeper-i” vestiți și nimeni nu mai e interesat de un portar bun? De ce toți își programează ,,meeting-uri” ,dar nimeni nu mai merge la o  întîlnire? De ce toți au ,,hobby-uri”, dar nimeni nu mai are pasiuni? De ce? De ce? De ce? Să fie oare din cauza că noi am pierdut ceva ce ține de esenta noastră? Sau poate nu simțim nevoia? Ne bălăcim cu toții în aceeași mizerie, încît uitîndu-ne unii la alții, văzînd că suntem la fel, avem iluzia că suntem și curați. Am pierdut mult! Ne-am pierdut limba și ne-am pierdut identitatea în această lume vastă. Dar mai avem timp pentru a ne trezi din ,,somnul cel de moarte” și a iubi limba română la fel de mult, sau chiar mai mult decît cei care au trăit în timpul cînd această limbă a fost ținută după ușă și pusă chiar în cătușe. Astăzi i-am pus cătușe de aur și ni se pare că e liberă. Limba e intîia treaptă pe care un om trebuie să-și înalțe cetatea demnității.

Avem nevoie de o schimbare! Eu am încercat să schimb lumea, însă nu mi-a reușit! Am încercat să schimb țara, însă n-am putut! Am încercat să schimb satul meu, însă tot n-am reușit! Am încercat să schimb familia mea,dar nici asta n-am putut! Abia atunci am înteles că punctul de start sunt eu și am încercat să-mi iubesc țara și limba mai mult decît am făcut-o ieri.

În limba ta vezi cerul mai senin, chiar dacă norii plîng cu lacrimi de cristal. În limba ta e soarele mai dulce, chiar și atunci cînd refuză să-și ridice ochii de sub plapuma zorilor. În limba ta e cerul mai aproape, chiar dacă strigătele ți se sparg triste și reci de stînca infinitului. Și doar în limba ta ți-e dor de mamă. Chiar dacă pamîntul și-ar plînge oceanele, nu ar putea stinge cu lacrimile sale nici măcar un colț din dragostea mea pentru tine-Limbă Română!

Cîntarea scrisului nostru Sunt un om al nemîniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin! Zis-a cerul: „Fiecare Cu-al său port, cu legea sa!“ Scrisul ei și rîma-l are, Eu de ce nu l-aș avea?! Ah, din sîngele ființei Ni l-ați smuls și pîngărit Și pe lemnul suferinței Ca pe Crist l-ați răstignit! Ochii lui cei ai uimirii, Cînd i-ați scos și nimicit, Ați scos ochii nemuririi Ce pre noi ne-au îndăagit. Ne-ați vroit schimba chiar țeasta, Sufletul, străvechiul grai, Învățîndu-ne că asta E un bine, e un rai. Dar din… mare „paradisul“ Iată ce-nvățarăm noi: Cine-ntîi îți fură scrisul, Celelalte-ți ia apoi! Vremuri alte vin să nască Omul unui nou destin. Cum mințitu-m-ai, strîmb dascăl, Scrisul meu că mi-i străin. Și din gura și din carte Cum mințitu-m-ai mereu, Cum uîatu-m-ai de moarte Cînd aflai că-i scrisul meu! Știu: ești gata să mă rumegi În slugarnicii tăi clești Cînd mă uit cu ochii umezi Către crinii latinești. Știu că pașii tăi mă latră Cînd, durut, la el revin. Ci va arde da! în vatră Focul scrisului latin! Foc de care mult mi-i sete, Care,-ndurerat și sfînt, Grîul altor alfabete N-a aprins și ars nicicînd. Deci, lasați-ne în firea Moștenită din străbuni Și-ți primi în loc iubirea, Pacea unor oameni buni. Nu-i o vină, Doamne iartă, Floarea lui că o văzum, Că ne-am fost iubit odată Și ne mai iubim și-acum. Sunt un om al nemîniei, Lumii astea nestrăin. Vin din munții latiniei, Deci, și scrisul mi-i latin!

Această poezie a lui Grigore Vieru e un imn al demnității personale și naționale! Dacă citești această poezie și nu se trezește în tine acea dragoste sinceră pentru limba română, ești mort pentru totdeauna!