E grea despartirea….si totusi fara ea nu am intelege adevarata bucurie de a fi alaturi de un prieten! Sunt o fire sensibila,dar nu mi-e rusine de lacrimile mele ! Sunt atit de pure ,incit le-as lasa sa curga izvor pe fata mea……….si astazi…. le-am lasat…….Prea multe despartiri….stiu ca va veni si timpul revederilor…………dar vreau sa se termine ,,azi” ! E imposibil sa iubesti si sa nu suferi ! Deci,ma bucur ca imi iubesc prietenii….si ei ma iubesc pe mine!

Sunt singura in camera…..si in alte circumstante as fi plins….Dar gindul la voi, prieteni, imi aduce lumina. Am plins pentru fiecare din voi…dar gata……..a venit timpul si pentru zimbete !!! Nu stiu daca o sa pot zimbi azi……au mai ramas 2 ore……mai repede sa se termine ,,azi” ! Voi sinteti bucuria mea…..ma incurajati…si ma ajutati sa pasesc cu incredere……Prietenii sint cel mai frumos mod in care Dumnezeu are grija de noi ! Ma simt atit de binecuvintata….si chiar sunt !!!

Initial, am vrut sa-mi impartasesc durerea cu voi,dar…iata ca am ajuns sa-mi exprim bucuria de a avea prieteni minunati !!! Va iubesc !!! Va imbratisez !!!…..Si mi-e dor de voi…..

http://www.youtube.com/watch?v=HThJLsb_ky8&feature=related

Mi-e dor de fragedul izvor

Curgînd din veșnicie,

Cu ochi curați,strălucitori,

Cu ochii tăi,Copilărie!

N-am avut cu toții oportunitatea de a fi generali,poeți,oameni de stat,dar cînd e vorba de copii mici,cu toții suntem egali.Copilăria este singurul moment al vieții în care trăim totul la maximă intensitate.Oare sunetul lin al fragedului izvor s-a dispersat în negura uitării?Oare imaginea nucului bătrîn de la poarta copilăriei a fost deteriorată de mersul implacabil al timpului?Copilăria se termină,dar ecoul ei este nesfîrșit.Ea este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adîncul ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste ,de bunătate,de frumusețe,de perfecțiune.Copilaria e virsta la care plingem si ridem in aceeasi zi,in care ne suparam si iertam dupa citeva momente,in care suntem singuri si totodata cu toata lumea.Copilaria e inima tuturor virstelor.Si atuncu cum explicam faptul ca brusc devenim exagerat de seriosi,zimbim mai puțin,nu ne mai bucuram de ,,nimicurileȚ care ni se ofera,nu mai iubim cu atita pasiune,nu mai rosim atunci cind gresim?La un anumit moment ne este rusine sa mai fim numiti copii,ca mai apoi sa cautam copilul din noi.Absorbiți de rutină,am pierdut pentru totdeauna copilul care traia in interiorul nostru si de care ne va fi extraordinar de dor.Eram odata prea…copii!Prea…fara griji!Uneori pre…bucurosi pentru ,,nimicȚ!Dar am devenit prea…adolescenti!Timpul trecea si acei copii au devenit prea…maturi,iar mai apoi prea…tristi!Dar timpul nu iarta pe nimeni…si acea fiinta s-a transformat într-un om prea…batrîn!Si din nou prea…trist!Însă acum e mult prea…tîrziu!Așa că trăiește-ți viața în așa fel încît să nu pierzi niciodată copilul din tine!Pentru că în spatele chipului trecut de timp…mereu se gaseste un suflet pur de copil!

Sunt cuvintele rostite de fosta mea profesoară de limba română. Iar dulcele lor ecou e și astăzi viu. E o femeie puternică spiritual, ce nu se lasă ușor copleșită de emoții, însă cînd discutam despre Limba noastră cea Română, lacrimile îi săpau șanțuri adînci pe obraji și în suflet. Atunci n-am înțeles de ce, dar azi am o altă atitudine față de acest subiect sensibil. Îi mulțumesc pentru că m-a învățat să nu fiu virgulă între subiect și predicat și să lupt cu orice adjectiv corupt! Îi mulțumesc pentru că a sădit în mine sămînța patriotismului și a plîns peste ea cu lacrimile alfabetului latin! Îi mulțumesc pentru că mi-a îmbrăcat pînă și sufletul în literă de foc să trăiesc pentru totdeauna în limba română.

Limba e distanța dintre inimă și umbra ei, într-un cuvînt-e suflet. Și la ce ne-ar folosi toate bogățiile lumii dacă ne-am pierde sufletul? Cu durere în inimă aș putea spune că deja ni l-am pierdut. Suntem străini la noi acasă! Suntem săraci în țară bogată! Avem un grai bogat și totuși suntem săraci de limbă! Avem mare sărbătoare natională-,,Limba Noastră”! Organizăm mare festivitate, în timp ce pentru unii, împovărați de grija zilei de mîine, e o zi ca oricare alta. Însă sunt alții care beau, manîncă, se veselesc pînă uită de adevărata valoare a sărbătorii. Iubite cititor,tu din care categorie faci parte? Mi se pare puțin dubioasă denumirea acestei mari sărbători. De ce ne place să ne ascundem după deget?Oare e greu să afirmăm sus și tare că avem o limbă și aceasta e Româna? Nu suntem prigoniți,nici batjocoriți, nici bătuți daca vorbim romanește și totuși nu o facem. Dar oare nu va veni timpul cînd vom regreta aceasta?

Nu prețuim limba română pentru că nu am luptat pentru ea cum au făcut-o străbunii noștri!                                                                                                                                                 Nu prețuim limba română pentru că la scoală nu ni s-a vorbit azi în română, iar mîine în rusă, cum li s-a întîmplat parinților noștri!                                                                                   Nu prețuim limba română pentru că nu ne-am pus viața pe altarul creației și nici nu am plîns cu lacrima limbii noastre cum a facut-o Grigore Vieru!                                                         Ne stă în fire să nu luptăm, iar dupa ce pierdem ceva să plîngem zile și nopți. Poate nu punem mare preț pe limba română pentru că, oficial, nu am pierdut-o. De fapt, din clipa în care am preferat un cuvînt în limba rusă în detrimentul echivalentului său în română am și pierdut-o! Pare absurd, dar e adevarat. Dacă la noi în țară cineva ne vorbește în rusă, ne simțim nevoiți să învățăm rusa. Daca ne vorbește în engleză, ne simțim obligați să învățăm engleza. Ba încă dacă nu stim ceva, ne este rușine. De ce oare un german nu se simte nevoit să învețe româna la el acasă? De ce un francez nu simte obligația de a învăța româna? Ne înjosim pe noi înșine și împroșcăm cu noroi în cei ce s-au sacrificat pentru ca limba română să devină limbă de stat.

De ce oare astăzi ,,I love you” nu mai sună așa frumos în română? De ce toți caută ,,goal-keeper-i” vestiți și nimeni nu mai e interesat de un portar bun? De ce toți își programează ,,meeting-uri” ,dar nimeni nu mai merge la o  întîlnire? De ce toți au ,,hobby-uri”, dar nimeni nu mai are pasiuni? De ce? De ce? De ce? Să fie oare din cauza că noi am pierdut ceva ce ține de esenta noastră? Sau poate nu simțim nevoia? Ne bălăcim cu toții în aceeași mizerie, încît uitîndu-ne unii la alții, văzînd că suntem la fel, avem iluzia că suntem și curați. Am pierdut mult! Ne-am pierdut limba și ne-am pierdut identitatea în această lume vastă. Dar mai avem timp pentru a ne trezi din ,,somnul cel de moarte” și a iubi limba română la fel de mult, sau chiar mai mult decît cei care au trăit în timpul cînd această limbă a fost ținută după ușă și pusă chiar în cătușe. Astăzi i-am pus cătușe de aur și ni se pare că e liberă. Limba e intîia treaptă pe care un om trebuie să-și înalțe cetatea demnității.

Avem nevoie de o schimbare! Eu am încercat să schimb lumea, însă nu mi-a reușit! Am încercat să schimb țara, însă n-am putut! Am încercat să schimb satul meu, însă tot n-am reușit! Am încercat să schimb familia mea,dar nici asta n-am putut! Abia atunci am înteles că punctul de start sunt eu și am încercat să-mi iubesc țara și limba mai mult decît am făcut-o ieri.

În limba ta vezi cerul mai senin, chiar dacă norii plîng cu lacrimi de cristal. În limba ta e soarele mai dulce, chiar și atunci cînd refuză să-și ridice ochii de sub plapuma zorilor. În limba ta e cerul mai aproape, chiar dacă strigătele ți se sparg triste și reci de stînca infinitului. Și doar în limba ta ți-e dor de mamă. Chiar dacă pamîntul și-ar plînge oceanele, nu ar putea stinge cu lacrimile sale nici măcar un colț din dragostea mea pentru tine-Limbă Română!

Această poezie a lui Grigore Vieru e un imn al demnității personale și naționale! Dacă citești această poezie și nu se trezește în tine acea dragoste sinceră pentru limba română, ești mort pentru totdeauna!